Ești adolescent și simți că totul se prăbușește în jurul tău? Te simți singur și crezi că toată lumea e împotriva ta? Ești diferit de cei din școală ta/liceul tău și asta te face să te lași înjosit? Ești prea slab sau prea gras, ai acnee sau ai un ten perfect, porți ochelari sau aparat sau niciuna și colegii îți găsesc diferite porecle? Ești timid sau vorbești prea mult după părerea celor din jur? Toate aceste însușiri pot fi percepute în sens pozitiv sau negativ. Tu decizi dacă accepți să fii batjocorit sau dacă le dai peste nas celor care te-au jignit. Tu accepți cât timp taci sau cât timp vorbești. Tu trăiești în corpul ăla gras/ăla slab. Fii cine îți dorești să fii. Fii TU!
„Nouăsprezece minute” e despre mine sau despre ține. E despre școală sau liceu. E despre cei timizi sau prea încrezători în sine. Dar ține minte! Liceul sau școală ajută la formarea ta că om. Perioadele în care îți vei petrece timpul acolo sunt trecătoare, așa că bucură–te de acei ani și fă că totul să fie doar o amintire plăcută.
Dacă aș întreba 5 persoane ce amintiri neplăcute au, 4 ar găși cel puțîn o amintire neplăcută pe care și-ar fi dorit să o uite sau, cel puțin, să o lase încuiată in cel mai întunecat cotlon al minții. Așa că va întreb pe voi, cei care citiți și mă urmăriți pe blog si pe pagină: Care este cea mai neplăcută întâmplare din școală/liceu? Ați dorit vreodată să va răzbunați pe cei care v-au făcut să va simțiți prost?
„Nouăsprezece minute” mi-a amintit de mine, cea din școală generală, cu peste 20 de kg în plus, care auzea diferite injurii și care lasă mereu privirea în jos și trecea mai departe. Mi-a amintit de mine, cea care abia își pusese ochelari în clasa a 6-a și care îi foarte puțîn, pentru că se aștepta să fie judecată. Mi-a amintit de mine, față care credea în tot și, mai ales, in oameni. Însă, între mine și Peter, personajul acuzat de câteva fapte crude, există o mare diferența. El caută să se răzbune, pe când eu căutăm doar cuvinte prin care să îi rănesc. El îi voia morți, iar eu îi voiam doar departe de mine.
Școală te poate face o persoană rea, doar atât. La școală înveți prima dată să te aperi singur. Cum ar fi, te pregătește pentru viață de adult, care e mult mai dura.
Jodi Picoult a vrut să arate ce se poate întâmplă cel mai rău atunci când vrei că elevii să înceteze să te mai batjocorească. A vrut să arate că, atunci când nu ești popular și nu faci aceleași prostii pe care le fac ceilalți, ești, indirect, exclus din grup și trebuie să te aștepți, mai mult că sigur, să devii un obiect de distracție.
De ce școală nu poate să fie decât locul în care înveți? De ce în școală nu ar putea fi elevii că un tot unitar? De ce trebuie să conteze dacă te îmbraci de la Zara sau dacă îți iei un tricou de 15 lei din piață? De ce trebuie să fie lăudați cei care aduc cele mai frumoase și opulente cadouri, iar cel care vine cu o floare să stea în fundul clasei și să aibă parte de jigniri?
„Nouăsprezece minute” îți va lasă un gust amar, dar îți va aminti că ai ajuns unde ai vrut și că toate piedicile pe care ți le-au pus colegii sau înghesuirile în dulapuri te-au făcut să devii puternic. De ce e totul crud și trebuie să înveți de la o vârstă fragedă că există persoane rele? La 5 ani, înveți să desenezi, să ții un pix în mâna și să faci liniuțe cu el. La 8 ani, deja citești și faci calcule. La, 11 ani, îți dai seama că matematică a devenit atât de grea încât nu știi cum o să reții formule peste formule. La 15 ani, deja ești în alt mediu, cunoști persoane noi, profesorii sunt mai duri și au așteptări mai mari. La 18 ani, devii major și trebuie să înveți să ai grijă de ține, să te întreții. De ce, până la 18 ani, nu pot fi doar acelea problemele tale de existența? De ce să nu te bucuri când iei un amarat de 5? De ce să te bucuri când trece o zi fără să fii văzut de „călăii” tăi?
Ce poți face în nouăsprezece minute? Poți citi 50 de pagini, poți face flotări, poți scrie o recenzie, poți face poză, poți trimite 500 de mesaje. Cert e că poți face foarte multe. Ei bine, Peter a ales să omoare 10 persoane, să rănească 19 și să sperie de moarte alte câteva zeci. Peter Houghton este băiatul timid, care, încă din prima zi de grădiniță, i-a lăsat pe toți să îl umilească. Doar Josie Cormier își petrecea timpul cu el, cu băiețelul speriat de oameni, căruia îi plăceau eroii și de la care te–ai fi așteptat să ajungă la Oxford fără nicio problema. Însă, ce să vezi, Peter nu e cel la care te aștepți.
6 martie 2007 a fost ziua în care comunitatea orașului Sterling a devenit nesigură, elevii de la liceul Sterling au fost marcați pe viață, iar părinții celor decedați au trebuit să învețe să își ducă traiul fără să își mai audă vreodată copii. A fost ziua în care majoritatea și-au pierdut o parte din suflet, dacă nu chiar pe tot.
Să pierzi pe cineva drag îți aduce suferință, te face să nu mai ai încredere în cei din jur, în ține. Părințîi au trebuit să se obișnuiască cu pierderea copiilor, Josie cu pierderea iubitului, iar Peter cu libertatea, pentru că speranța lui de a rămâne nepedepsit era foarte mică.
Alex Cormier era judecătoare, dar și mama, așa că alegerea pe care trebuie să o facă îi va aduce prosperitate în carieră sau o relație și mai proastă cu fiica ei, sau invers. Alegerile pe care le au de luat personajele sunt grele pentru adulți, darămite pentru copiii implicați în cazul „liceul Sterling”.
Știu că recenzia această nu este tocmai o recenzie, însă abia am terminat cartea și tot ceea ce am scris mai sus sper să va facă să o citiți cât mai repede. Nu aveți nevoie de detalii prea multe, pentru că tot ceea ce este esențial ar dauna lecturii și nu vi s-ar mai părea interesant.
Pentru cei care și-au amintit de școală și de amintirile neplăcute, țineți minte, deși mă repet, că trebuie să fiți voi și să nu conteze părerile nimănui, decât dacă sunt constructive și nu spuse cu ura.
Tu ești puternic/a! Tu poți! Tu vei reuși!
Publicat pe 31 iulie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu