1. Prezintă-te în câteva cuvinte pentru cei care nu te cunosc.
Nina Marcu: Hm… Dacă, acum nişte ani – destui, nici nu le mai ştiu numărul – n-aş fi cotit-o radical, de la farmacie, la scris, de orice fel e el, la ziar ori în cărţi, cu siguranţă, acum, nu vorbeam cu tine şi cu cititorii tăi despre ce şi cum sunt. Nu ştiu. Cred că sunt ambiţioasă. Dacă vreau ceva, nu părăsesc câmpul de luptă. Şi pretenţioasă. La mâncare, la oameni, la prieteni, la cărţi, la muzică, la filme, la tot. Şi ironică. Iau, dacă am starea potrivită, totul în băşcălie. Pe mine cel mai mult. Şi nu cred în reţete universal valabile. Ce merge la tine sau la altul, nu trebuie să meargă şi la mine. Şi pripită, ca să nu zic vulcanică. Iau hotărâri pe care nu le pritocesc prea mult. Probabil sobră. Unii zic arogantă. Şi serioasă. Aşa cred, că serioasă. Am simţul umorului. Dar râd doar la glume şi bancuri bune. Şi pe-al penibilului îl am. Simţul, zic. Deşi mă întorc desculţă de la vreo nuntă, cu pantofii în mână, nu dau cu ei în capul celor cu care mă întretai pe scara blocului. Nu ştiu cum mai sunt. Cicălitoare. Le spun fetelor mele – am două fiice – şi soţului un lucru de un million de ori, de-şi pierd, săracii, răbdarea cu mine. Lumea zice că sunt o prietenă bună. O mamă, o nevastă, o rudă, o vecină bună. Un om bun, în general, dar nu ştiu ce să zic. Că de multe ori – şi ştiu asta – o dau de gard cu cine mai ştie ce. Şi scriu. Scriu liste de cumpărături. Bilete pe care le las pe clanţa uşii pentru soţ. Scriu, da, şi cărţi. Mai scriu şi pe facebook tot felul de pastile, că nu pot să le zic editoriale. Am scris la ziar, la ziare, de fapt, de la o ştire de 500 de semne, la anchete de 10.000 şi la reportaje de 20.000. Şi, sigur asta, sunt dependentă de vară. Mi-ar plăcea să fie numai vară, mereu. Mai visează omu’…
Nina Marcu: Hm… Dacă, acum nişte ani – destui, nici nu le mai ştiu numărul – n-aş fi cotit-o radical, de la farmacie, la scris, de orice fel e el, la ziar ori în cărţi, cu siguranţă, acum, nu vorbeam cu tine şi cu cititorii tăi despre ce şi cum sunt. Nu ştiu. Cred că sunt ambiţioasă. Dacă vreau ceva, nu părăsesc câmpul de luptă. Şi pretenţioasă. La mâncare, la oameni, la prieteni, la cărţi, la muzică, la filme, la tot. Şi ironică. Iau, dacă am starea potrivită, totul în băşcălie. Pe mine cel mai mult. Şi nu cred în reţete universal valabile. Ce merge la tine sau la altul, nu trebuie să meargă şi la mine. Şi pripită, ca să nu zic vulcanică. Iau hotărâri pe care nu le pritocesc prea mult. Probabil sobră. Unii zic arogantă. Şi serioasă. Aşa cred, că serioasă. Am simţul umorului. Dar râd doar la glume şi bancuri bune. Şi pe-al penibilului îl am. Simţul, zic. Deşi mă întorc desculţă de la vreo nuntă, cu pantofii în mână, nu dau cu ei în capul celor cu care mă întretai pe scara blocului. Nu ştiu cum mai sunt. Cicălitoare. Le spun fetelor mele – am două fiice – şi soţului un lucru de un million de ori, de-şi pierd, săracii, răbdarea cu mine. Lumea zice că sunt o prietenă bună. O mamă, o nevastă, o rudă, o vecină bună. Un om bun, în general, dar nu ştiu ce să zic. Că de multe ori – şi ştiu asta – o dau de gard cu cine mai ştie ce. Şi scriu. Scriu liste de cumpărături. Bilete pe care le las pe clanţa uşii pentru soţ. Scriu, da, şi cărţi. Mai scriu şi pe facebook tot felul de pastile, că nu pot să le zic editoriale. Am scris la ziar, la ziare, de fapt, de la o ştire de 500 de semne, la anchete de 10.000 şi la reportaje de 20.000. Şi, sigur asta, sunt dependentă de vară. Mi-ar plăcea să fie numai vară, mereu. Mai visează omu’…
2. Dacă ai fi putut să creezi un personaj/să scrii o carte din literatura română sau universală, care ar fi fost acela/aceea?
Nina Marcu: În copilărie, aş fi vrut să fi plămădit eu personajele Victor şi Lucia şi Maria şi Tic şi Dan şi Ursu şi Ionel din Cireşarii lui Chiriţă. Mi se părea că sunt atât de minunat creionate, că trebuia să le fi inventat eu. Prin adolescenţă, am suferit că n-am scris eu Încotro, de Francisc Munteanu. Apoi, n-am mai avut astfel de, cum să le zic, reacţii. Am citit destul de mult şi am înţeles că fiecare personaj şi fiecare carte e musai să aibă un autor, oricare ar fi el. Dar mi s-a întâmplat şi să mi se spună că personaje create de mine, vezi Cristi Popa şi Cătălina din Trăind clipa şi din Tango la geamandură, sunt nu doar bestial de minunate şi demne de copiat în viaţa reală, dar era bine să le pritocească alţii. Mi-a păcut, mi-a plăcut chiar mult, asta.
3. Scrisul îți dă o stare de confort sau disconfort?
Nina Marcu: Scrisul mă încarcă senzaţional şi fabulos. Scrisul mă clădeşte şi mă reclădeşte. Scrisul completează toate golurile din mine. Scrisul mă reinventează, când nu mai ştiu cine sunt şi ce trebuie să fac. Nici vorbă de disconfort. Nu fac niciodată lucruri care nu-mi plac.
4. Cu ce alți autori ești prietenă și cum te-au ajutat să îți îmbunătățești scrisul?
Nina Marcu: Mai mult de amiciţiile obişnuite, în viaţa reală sau pe facebook, nu am cu nimeni. Şi, nu, nu m-a ajutat nimeni să-mi îmbunătăţesc scrisul. Şi stilul. Şi abordarea. Mereu mi se spune că scriu aparte. Unic. Într-un fel în care nu scriu mulţi. Habar n-am de asta. Mai degrabă, cu ani în urmă, când am intrat în presa naţională, au fost oameni de litere, făcători de ziare care mi-au regularizat, să zic aşa, cursul fluxului meu de cuvinte. Căci eu, da, aveam vână de scriitor, cum ziceau ei, dar scriam haotic. Nu ca la ziar. Nu ca într-o carte. Cum mă tăia capul pe mine. I-aş enumera pe Lucian Pal aici, pe Gică Voicu, pe Marius Tucă, pe Sânziana Pop, pe Liana Şega, pe Ioan Popescu, pe Ioan Groşescu. Au fost mai mulţi, desigur. Şi dacă nu-i amintesc, îi rog să mă ierte. Acum ştiu că, intrând în presă şi nearuncându-mă cu capul înainte în scriere de cărţi, cum mi-aş fi dorit, a fost nu doar pasul firesc, ci şi necesar.
Nina Marcu: Mai mult de amiciţiile obişnuite, în viaţa reală sau pe facebook, nu am cu nimeni. Şi, nu, nu m-a ajutat nimeni să-mi îmbunătăţesc scrisul. Şi stilul. Şi abordarea. Mereu mi se spune că scriu aparte. Unic. Într-un fel în care nu scriu mulţi. Habar n-am de asta. Mai degrabă, cu ani în urmă, când am intrat în presa naţională, au fost oameni de litere, făcători de ziare care mi-au regularizat, să zic aşa, cursul fluxului meu de cuvinte. Căci eu, da, aveam vână de scriitor, cum ziceau ei, dar scriam haotic. Nu ca la ziar. Nu ca într-o carte. Cum mă tăia capul pe mine. I-aş enumera pe Lucian Pal aici, pe Gică Voicu, pe Marius Tucă, pe Sânziana Pop, pe Liana Şega, pe Ioan Popescu, pe Ioan Groşescu. Au fost mai mulţi, desigur. Şi dacă nu-i amintesc, îi rog să mă ierte. Acum ştiu că, intrând în presă şi nearuncându-mă cu capul înainte în scriere de cărţi, cum mi-aş fi dorit, a fost nu doar pasul firesc, ci şi necesar.
5. Cum ți s-a schimbat stilul de a scrie după ce ți-ai publicat prima carte?
Nina Marcu: Mult. Cu siguranţă, foarte mult. Prima carte, Cer deasupra unor răni deschise, am scris-o în câteva zile doar. Aveam, ce-i drept, materialul pentru ea, strâns pentru un amplu documentar la ziar, şi a mers repede. Tango la geamandură, cea mai recent publicată, e mult mai complexă. Şi mai complicată. Şi mai grea. Şi mult mai mult răscolitoare. Are destule comparaţii şi metafore şi epitete şi umor şi argo şi… În fine, acţiunea, dar şi stilul sunt mult mai înfoaite şi mai pline şi mai relevante. De la carte la carte, am progresat, m-am perfecţionat, am scris mai bine. Şi, de altfel, e firesc să fie astfel.
6. Câte lucrări neterminate ai?
Nina Marcu: Aici m-ai lovit rău. Cinci am. Cinci cărţi începute. Uneori, trandafirii înfloresc în ianuarie, Rug pe rugă, al doilea volum, Tango la geamandură, al doilea şi cititorii strigă răspicat şi al treilea, o carte despre Maria Tănase Marin şi, când am fost la mare, am început să scriu a cincea carte, despre care nu ştiu cum se va numi încă. Pleacă! Nu pleca! Sau Dragoste verde crud. Sau Fum. Sau Când focul pârjoleşte apa. Sau Rămâi cu mine. Sau altfel. Sper să pot fura cotidianului timp, timpul necesar să le termin pe toate cât mai curând.
7. Ai ascuns vreodată indicii sau secrete în operele tale, despre care doar putini oameni știu?
Nina Marcu: Nu le-aş zice chiar opere. Nu sunt aşa de mare. Dar, da. În fiecare roman, în fiecare carte e câte ceva de acest gen. Nici nu se poate altcumva. Când scrii, presari, uneori fără să vrei, ceva sau ceva mai mult din tine, din experienţele tale, din sufletul tău. Fad nu merge. Nu prinde. Nu agaţă. Nu trece, să zic aşa, sticla. Desigur, nu faci autobiografie, dar de strecurat, când e cazul, strecori chestii despre care mai ştiu doar puţini oameni. Unele sunt despre alte persoane. Altele te privesc în mod direct.
8. Ce îți place cel mai tare la cartea ta? Care e citatul de care ești cea mai mandră?
Nina Marcu: Ce-mi place mai mult la cărţile mele? Nu ştiu. Îmi place când le văd în mâinile oamenilor. Într-o vacanţă, mai departe de casă, am văzut Trăind clipa la o tipă din Arabia Saudită. Ştiu că m-ai întrebat despre ce am scris, cum şi ce îmi place. Trebuie să ştii că nu recitesc niciodată ce scriu. Fac o corectură finală, dar niciodată nu recitesc ce las în urmă. Aş fi nemulţumită, m-aş întreba mereu dacă am găsit cuvintele potrivite şi, da, aş tăia tot. N-aş mai termina, în veci, o carte. Vezi, sunt şi cârcotaşă, nu doar pretenţioasă, cum am zis la prima întrebare. Despre citat, citate, iarăşi n-aş vrea să comentez. Nu le ştiu pe deasupra. Sunt mai mulţi cititori care mi-au spus că şi-au notat multe dintre ele în carneţel şi le folosesc în diverse împrejurări. Dar, să deschid acuma vreo carte şi să redau un citat, e prea mult pentru o tipă comodă, ca mine. Dacă vei citi cărţile mele, vei înţelege.
Nina Marcu: Ce-mi place mai mult la cărţile mele? Nu ştiu. Îmi place când le văd în mâinile oamenilor. Într-o vacanţă, mai departe de casă, am văzut Trăind clipa la o tipă din Arabia Saudită. Ştiu că m-ai întrebat despre ce am scris, cum şi ce îmi place. Trebuie să ştii că nu recitesc niciodată ce scriu. Fac o corectură finală, dar niciodată nu recitesc ce las în urmă. Aş fi nemulţumită, m-aş întreba mereu dacă am găsit cuvintele potrivite şi, da, aş tăia tot. N-aş mai termina, în veci, o carte. Vezi, sunt şi cârcotaşă, nu doar pretenţioasă, cum am zis la prima întrebare. Despre citat, citate, iarăşi n-aş vrea să comentez. Nu le ştiu pe deasupra. Sunt mai mulţi cititori care mi-au spus că şi-au notat multe dintre ele în carneţel şi le folosesc în diverse împrejurări. Dar, să deschid acuma vreo carte şi să redau un citat, e prea mult pentru o tipă comodă, ca mine. Dacă vei citi cărţile mele, vei înţelege.
9. Ce sfaturi le oferi scriitorilor tineri sau care sunt la început?
Nina Marcu: Nu prea ofer sfaturi. Mai ales necerute. Am învăţat că nu e musai să vrei să treci strada pe toată lumea. Dar, când se apucă de scris o carte, cred că e imperios necesar să fie – sau să se facă – prieteni cu limba română, să citească mult, înainte de a scrie, alţi autori, să aibă un mesaj de transmis. Şi-ncă ceva. Că am tot văzut… scriitori care sunt paraleli cu scrisul, dar ei se cred cei mai cei. Când îl încurci pe sau cu s-au, când ai doar o sută de cuvinte în vocabular, când nu ştii cine a fost, nu ştiu, Camil Petrescu sau Mircea Eliade, nu e preferabil să scrii cărţi. Sunt altele care merită şi pot fi făcute mult mai bine. Nicio altă muncă nu e ruşinoasă ori umilitoare. Limba română e frumoasă. E minunată. E generoasă. Dar, dacă vrei să scrii cărţi, să te citească lumea, să fii un exemplu de cultură şi nu doar, n-o maltrata, n-o chinui, n-o pune la colţ, nu da cu biciul în ea.
10. Spune câteva detalii despre o viitoare apariție.
Nina Marcu: Sper ca, în curând, să apară la Editura Mythos din Ploieşti, care ţine de Centrul de Cultură Prahova, al doilea volum din romanul Tango la geamandură. Şi primul a fost editat tot aici, tot de oamenii minunaţi de aici. Romanul ăsta are destule poveşti în spate, în spatele poveştii, ca să mă exprim astfel. Întâi, că i s-a furat titlul de început. Apoi, că, eu cu mâna mea, am şters în calculator, desigur, fără să vreau şi fără să ştiu, al doilea volum. Pe urmă, că, înainte de a fi publicat, a stârnit patimi, controverse, dispute, curiozitate, în mai multe medii. Mai sunt şi alte poveşti, cum le-am zis, dar deja m-am întins foarte mult şi zic să nu mai continuu. Poate c-ar trebui să mai spun doar că, unul dintre şefii mei de la un ziar central, mi-a spus, când a citit manuscrisul de la Tango la geamandură, că am scris romanul perfect şi e mândru de mine. M-am lăudat o grămadă. Gata! Trag nădejde să trimit destul de repede la tipografie şi cartea despre Maria Tănase Marin, dar şi romanul început la mare, scris, vreo 70 de pagini în format A5, pe telefon şi despre care nu ştiu încă exact cum se va numi. E un roman, zic eu, de dragoste. De viaţă. De suflet. De pus la rană, ca s-o oblojească. Semnalele dinspre cei care au citit primul fragment postat sunt bune, chiar foarte bune. Aşa că, da, trag nădejde că va plăcea.
Şi nu ştiu ce să mai zic, Adele. Îţi mulţumesc că ai aruncat un ochi în ograda mea… asta… în prăvălia mea, Prăvălia cu Visuri şi mi-ai făcut onoarea să mă iei la întrebări.
Eu vă mulțumesc pentru onoarea de a vă lua interviu! Răspunsurile pe care le-ați dat au fost mai mult decât încântătoare!
Link-uri:
Nina Marcu, profil personal pe facebook.
Publicat pe 12 iulie 2018
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu