„N-aș vrea însă să greșesc,
Și prea multe nu-ți pot spune.
Fiindcă vreau să mai privesc,
Cei mai frumoși ochi din lume.”
Să încep prin a spune că am văzut doar recenzii pozitive, iar această va fi una negativă? Am încercat să iau doar ce îmi place din carte, dar nu a existat nimic. Ce să mai spun despre gramatică, peste care nu am putut trece?
Când am văzut coperta, am spus „Gata, acest român va fi pe placul meu!”. Titlul, care este un oximoron, m-a dus cu gândul la „Inocența păcatului„, o carte pe care am iubit-o.
Primul capitol promitea multe, extrem de multe. Mi-a plăcut alternanța dintre vis și realitate, cum ceea ce visa Oscan, personajul principal, era atât de credibil, de bine structurat. La un moment dat, nici nu mai știam când e realitate și când e vis .
Îmi găsesc foarte greu cuvintele, pentru că era un subiect pe care l-am văzut rareori în cărțile citite de mine și care mi se părea mai profund descris. Sentimentele de singurătate, durere, suferință mi-au făcut, foarte puțin, inima să tresalte, să empatizeze cu protagonistul. Însă, când am ajuns la un anumit pasaj, firul narativ m-a plictisit, la propriu. Citeam doar că să termin cartea și să nu mai aman terminarea acesteia.
Îi avem în prim-plan pe Oscar și pe Kim, un cuplu frumos, ce emană doar dragoste și iubire. Dar, că majoritatea relațiilor care nu aveau un viitor, și această a fost menită eșecului. Despărțirea nu a fost una bruscă, ci a început odată cu prima ceartă. O ceartă azi, mâine altă, iar aceste dese conflicte au dus la îndepărtare. Dar, oare, ambii și-au dorit să se distanțeze? Un alt aspect, pe care îl vedeam promițător, a fost personajul principal, care era băiat. De cele mai multe ori, vedem descrisă doar suferință fetelor, iar băiețîi par că niște statui, cu o expresie facială impenetrabilă și fără sentimente. Însă ce se ascunde în spatele acestei măști, descoperim prin prisma romanului „Dulce infern”.
Dacă vorbim despre o despărțire, trebuie să aflăm și motivul, nu-i așa? Ei bine, tocmai de aici mi s-a rupt mie filmul și am citit mecanic, că atunci când citeam o carte pentru școală și termenul de încheiat lectură era următoarea zi, iar romanul nu îmi plăcea. Mă așteptăm la un motiv „uau”, ceva care să mă bulverseze, să mă facă să vreau timp de gândire dacă să continui sau nu cu ea. Mi s-a părut banal. Okai, certurile erau la ordinea zilei, despărțirea era inevitabilă, dar Oscar să ajungă să se desconsidere pentru aceste banal lucru?
„Dulce infern” este pentru mine unul dintre romanele care apare doar că să se vadă în librării. Nu vreau să îl adaug în „colecția” române de duzină, care apar tot mai des, dar nu îi găsesc alt loc.
Probabil o să vi se pară că sunt rea, dar nu vreau să laud pe nimeni atunci când nu merită cu adevărat.
Blog-ul a fost înființat din dorința de a-mi exprimă părerea SINCERĂ despre cărțile citite. Așa că, dacă doriți doar faima și laude, eu nu sunt persoană potrivită. Când vreți și sunteți de acord să îmi oferiți un exemplar din romanul dvs., așteptați–va la sinceritate. Autorilor cărora nu le place această caracteristică: Va rog, stați cât mai departe de blog-ul meu! Mulțumesc!
Publicat pe 26 mai 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu